Zis-a Domnul pilda aceasta: Un om avea doi fii. Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Atunci el le-a împărţit averea. Dar nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară depărtată şi acolo şi-a risipit averea trăind în desfrânări. Şi, după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în ţara aceea şi el a început să ducă lipsă. Şi, ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei ţări şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să pască porcii. Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea. Dar, venindu-şi în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi. Şi, ridicându-se, a venit la tatăl său. Dar, încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat. Atunci i-a zis fiul: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Iar tatăl a zis către slugile sale: Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui; apoi, aducând viţelul cel îngrăşat, înjunghiaţi-l, ca, mâncând, să ne veselim, căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se veselească. Iar fiul cel mare era la ţarină. Când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit cântece şi jocuri. Atunci, chemând la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce înseamnă acestea. Iar ea i-a spus: Fratele tău a venit şi tatăl tău a înjunghiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos. Şi el s-a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl lui, ieşind, îl ruga. Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: Iată, de atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta. Şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el viţelul cel îngrăşat. Tatăl însă i-a zis: Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. (Luca 15, 11-32)

Duminica a 34-a după Rusalii Fiul Risipitor

Dragii mei,

Ca mesaj al pildei Fiului Risipitor, ne oprim doar la o singură scenă, aceea a tatălui așteptând. Pilda ne spune că, încă departe fiind, tatăl său l‑a văzut, i se face milă de el şi alergând, a căzut pe grumazul lui şi l‑a sărutat (Lc. 15, 20). Întregul dinamism al acțiunii este compus din prezența a 5 verbe: l‑a văzut, i s‑a făcut milă, a alergat, a căzut și l‑a sărutat. Întrebarea care se pune în acest context este următoarea: oare tatăl din Evanghelie nu s‑a mai întors acasă din locul de unde, odinioară, s‑a despărţit de copilul lui?Presupunem că‑l va fi condus până pe dealul din faţa casei sau poate până pe colina care se găsea, undeva, la marginea domeniului său. Nu ştim dacă, acolo, nu va fi încercat să îl oprească. Așadar, să nu se fi mai întors acasă? Să fi rămas ţintuit locului aceluia, zile și luni? Nu, cu siguranţă, n‑a rămas acolo! Poate că nici nu a plecat deloc de‑acasă?Și‑atunci: cum de l‑a văzut că vine? De unde va fi știut că fiul său se întoarce? A rămas el, oare, tot timpul cu privirea agățată de zarea îndepărtată, de unde aştepta, în fiecare clipă, să‑și zărească copilul rătăcit întor­cându‑se acasă? Nu știm.Dar, ca să înțelegem atitudinea lui, trebuie să spunem că tatăl din această scenă este Părintele Ceresc. El îl așteaptă pe cel păcătos, nu din clipa în care acesta s‑a hotărât să se întoarcă, ci din clipa în care s‑a despărţit de El, prin păcat! Gesturile Tatălui din Evanghelie sunt sugestive în acest sens: El este acela care aleargă înaintea copilului, îi cade pe gât, îl sărută şi, foarte important, nu‑l umileşte, reproșându‑i ceva. Ba, mai mult: nici nu‑l lasă să se umilească mai mult decât era. Tatălui îi sunt suficiente suferinţa fiului și căința lui.

Aplicând parabola la noi înșine, putem spune că, într‑un fel sau altul, toţi suntem nişte fii risipitori. Dacă ne întoarcem în viaţa noastră, şi nu foarte îndepărtată, vom descoperi, cu sigu­ranță, acolo, undeva, un fiu risipitor: fie risipind averea Părintelui Ceresc, adică darurile cu care am fost înzestraţi, fie risipind dragostea, încrederea şi bucuria părinţilor noștri. Dar atât Tatăl Cel ceresc, cât și părinții pămân­tești ne aşteaptă `acasă” nu din clipa în care ne‑am hotărât să ne întoarcem, ci din clipa în care ne‑am despărțit de ei, greșindu‑le. Şi dacă ne aşteaptă, înseamnă că toţi putem să fim și iertaţi. Îmi amintesc că la această Evanghelie fostul Mitropolit Bartolomeu, vorbind despre diferenţa dintre dor şi dorinţă, spunea că este foarte important ca atunci când eşti pe culmi să nu ameţeşti, iar când eşti în prăpastie să nu deznădăjduieşti. Eu încă nu am cunoscut un om care fiind pe culmi să nu fi ameţit, după cum nici unul care ajungând în prăpastie să nu fi deznădăjduit.Ceea ce este însă important și pentru unul, și pentru altul este că pe cel „amețit”, de pe culmi, mâna Tatălui Ceresc îl poate prinde dacă e în pericol să se rostogolească, iar cel din prăpastie să știe că nu există abis atât de adânc încât mâna salvatoare a Tatălui să nu ajungă și la el. Într‑adevăr, prăpastia căderii e adâncă! Dar și mila Tatălui e la fel de „adâncă”!

Așadar, iubirea lui Dumnezeu, oricât de mare este, și în oricâte daruri s‑ar revărsa față de cel păcătos, nu e niciodată o risipă!Și‑atunci, titlul pe care l‑am dat acestei pilde, „ne‑risipa” iubirii Tatălui pentru doi fii risipitori, devine mai mult decât un titlu! Devine o mărturisire!Amin.

Vă aștept la Sfânta Liturghie 

în biserica noastră dragă,

Cu pace și binecuvântare, 

pr.Cristian Silviu